Otita externă reprezintă inflamația, cel mai frecvent de natura infecțioasă a urechii externe (pavilion auricular sau conduct auditiv extern).
Etiologia cea mai frecventă este de natura bacteriană sau fungică. Căldura și umezeala cresc riscul de apariție a otitei externe, ceea ce explică incidența mai mare a acestei afecțiuni în timpul verii.
Este o afecțiune în general benignă, chiar dacă uneori durerea are o intensitate foarte mare. Afectează cel mai frecvent adolescenții și adulții tineri, însă poate fi întâlnită la toate grupele de vârstă.
Aceasta debutează frecvent dupa scăldatul în piscină sau în ape contaminate (cel mai adesea lacuri), însă poate apărea și după îmbăierea în apa de mare, mai ales daca se folosesc bețișoarele de ureche sau alte manevre traumatice de șters urechea dupa îmbăiere. Adesea otita externă apare prin asocierea acestor doi factori- apa contaminată și folosirea bețisoarelor de ureche.
Există forme mai severe, uneori cu prognostic rezervat, care apar de obicei la pacienții cu boli cronice imunodebilitante (diabet zaharat, HIV/SIDA), însă acestea sunt rare și nu fac obiectul acestui articol.
Otita externă debutează adesea brusc, cu durere de intensitate progresivă, de la “o jena“ la nivelul conductului, până la durere de intensitate foarte mare.
Aceasta poate să apară fară ca pacientul să fi intrat în apă, cel mai adesea posttraumatic (prin folosirea bețișoarelor sau introducerea altor corpi străini în conduct, cu scopul de a se scărpina pentru a ameliora un eventual prurit -mâncărime în ureche) sau chiar spontan, doar prin coexistența factorilor de umiditate si temperatură (mai frecvent vara).
Pe lângă durere, se asociază scăderea auzului, senzatie de plenitudine aurală, anumite zgomote resimțite de pacient si uneori febra și secreții mucopurulente. De asemenea, pruritul este un simptom caracteristic otitei externe fungice.
Diagnosticul se pune pe baza anamnezei, și a aspectului clinic al urechii. Uneori poate fi necesară recoltarea secrețiilor, pentru identificarea agentului infecțios etiopatogen.
Cel mai adesea este suficient tratamentul local, care constă în aspirația secrețiilor, ideal folosind microscopul și instilații cu soluții antiseptice, antibiotice sau antifungice, în funcție de aspectul clinic. În cazurile severe poate fi nevoie de tratment antibiotic per os, sau chiar injectabil.
Evoluția în marea majoritate a cazurilor este favorabilă, cu remiterea simptomatologiei in 24-48h, rar, și în cazuri deosebite fiind nevoie de o perioadă mai lungă de tratament și măsuri terapeutice mai complexe.
În concluzie, orice durere de ureche (otalgie) debutată de obicei vara, după o baie în piscina sau în alte ape sau după un mic traumatism local, poate semnala debutul unei otite externe, iar pacientul trebuie să se adreseze unui serviciu ORL în vederea diagnosticului și tratamentului de specialitate.