Otita externă reprezintă inflamația, cel mai frecvent de natura infecțioasă a urechii externe (pavilion auricular sau conduct auditiv extern).

Etiologia cea mai frecventă este de natura bacteriană sau fungică. Căldura și umezeala cresc riscul de apariție a otitei externe, ceea ce explică incidența mai mare a acestei afecțiuni în timpul verii.

Este o afecțiune în general benignă, chiar dacă uneori durerea are o intensitate foarte mare. Afectează cel mai frecvent adolescenții și adulții tineri, însă poate fi întâlnită la toate grupele de vârstă.

Aceasta debutează frecvent dupa scăldatul în piscină sau în ape contaminate (cel mai adesea lacuri), însă poate apărea și după îmbăierea în apa de mare, mai ales daca se folosesc bețișoarele de ureche sau alte manevre traumatice de șters urechea dupa îmbăiere. Adesea  otita externă apare prin asocierea acestor doi factori- apa contaminată și folosirea bețisoarelor de ureche.

Există forme mai severe, uneori cu prognostic rezervat, care apar de obicei la pacienții cu boli cronice imunodebilitante (diabet zaharat, HIV/SIDA), însă acestea sunt rare și nu fac obiectul acestui articol.

Otita externă debutează adesea brusc, cu durere de intensitate progresivă, de la “o jena“ la nivelul conductului, până la durere de intensitate foarte mare.

Aceasta poate să apară fară ca pacientul să fi intrat în apă, cel mai adesea posttraumatic (prin folosirea bețișoarelor sau introducerea altor corpi străini în conduct, cu scopul de a se scărpina pentru a ameliora un eventual prurit -mâncărime în ureche) sau chiar spontan, doar prin coexistența factorilor de umiditate si temperatură (mai frecvent vara).

Pe lângă durere, se asociază scăderea auzului, senzatie de plenitudine aurală, anumite zgomote resimțite de pacient si uneori febra și secreții mucopurulente. De asemenea, pruritul este un simptom caracteristic otitei externe fungice.

Diagnosticul se pune pe baza anamnezei, și a aspectului clinic al urechii. Uneori poate fi necesară recoltarea secrețiilor, pentru identificarea agentului infecțios etiopatogen.

Cel mai adesea este suficient tratamentul local, care constă în aspirația secrețiilor, ideal folosind microscopul și instilații cu soluții antiseptice, antibiotice sau antifungice, în funcție de aspectul clinic. În cazurile severe poate fi nevoie de tratment antibiotic per os, sau chiar injectabil.

Evoluția în marea majoritate a cazurilor este favorabilă, cu remiterea simptomatologiei in 24-48h, rar, și în cazuri deosebite fiind nevoie de o perioadă mai lungă de tratament și măsuri terapeutice mai complexe.

În concluzie, orice durere de ureche (otalgie) debutată de obicei vara, după o baie în piscina sau în alte ape sau după un mic traumatism local, poate semnala debutul unei otite externe, iar pacientul trebuie să se adreseze unui serviciu ORL în vederea diagnosticului și tratamentului de specialitate.

Otita medie seroasă reprezintă o patologie frecvent întâlnită în sfera ORL predominant la copii, dar poate sa apară și la populația adultă. Reprezintă o inflamație a urechii medii, cauzată de variații de presiune, tulburări de ventilație sau drenaj ale acesteia.

La o persoană sănătoasă, urechea medie este o cavitate plină cu aer. Ventilația urechii medii se realizează prin trompa lui Eustachio, canal ce face conexiunea între nas și ureche. În momentul obstrucției trompei lui Eustachio din diverse motive (rinofaringite acute, rinosinuzite acute/cronice, alergii, deviație de sept nazal, vegetații adenoide (polipii copilului), tumori, expuneri la variații de presiune (zborul cu avionul, altitudini mari) inițial apare o scădere de presiune la nivelul urechii  medii (disfuncția tubară) și ulterior, acumulare de lichid la acest nivel, frecvent cu dificultăți în evacuarea acestuia. De menționat ca, initial, lichidul este steril, clar, de aceea tratamentul antibiotic în majoritatea fazelor incipiente nu este indicat.

Simptomele otitei medii seroase sunt hipoacuzia (scăderea auzului), senzație de ureche înfundată, otalgie (durere), acufene (zgomote în urechi), uneori senzație de amețeală.

Diagnosticul se stabilește pe baza anamnezei (istoricul, acuzele pacientului), examenului clinic și paraclinic ORL (otoscopic, otomicroscopic, videoendoscopie nazală, audiograma tonală liminară și impedancemetrie).

La copii otita seroasa este adesea asimptomatica, ( cel mai frecvent simptom îl reprezintă hipoacuzia determinata de prezenta lichidului în urechea medie, iar copilul cu cât este mai mic, nu își da seama de scaderea auzului sau nu se poate exprima ca are o ureche infundata), cauza cea mai frecventa fiind vegetatiile adenoide, sau statusul alergic al copilului.

La adulti, otita seroasa apare în context de IACRS cu nas infundat și /sau secretii nazale abundente, în context de variatie brusca de presiune ( aterizare, scuba diving), sau, foarte frecvent în urma asocierii celor doua cauze. De aceea pacienții trebuie să fie informați ca dacă prezinta semnele unei infectii acute în sfera ORL și se pregatesc sa zboare cu avionul, vor trebui sa ia niște măsuri minime înaintea sau în timpul zborului, pentru a scadea riscul aparitiei unei otite medii. O problemă serioasa la adultii cu otita seroasa o reprezintă tumorile rinofaringelui, de aceea orice adult cu otita seroasa uni sau bilaterala, cu context barotraumatic sau nu trebuie să fie examinat endoscopic pentru evaluarea rinofaringelui.

Netratată corespunzător și la timp, otita medie seroasă poate avea urmatoarele complicații: cronicizarea ( evoluție peste 3 luni a unei otite seroase acute), suprainfecția bacteriană ce poate duce la  perforația timpanului, sau să evolueze către mastoidita acută (care la rândul ei poate avea complicatii serioase), scăderea ireversibilă a auzului.

Tratamentul otitei medii seroase variază în funcție de momentul de prezentare al pacientului la medic, vârsta pacientului și simptomatologie asociată. Acesta poate fi medicamentos sau chirurgical. Tipic, se prescriu  decongestionante nazale sub forma de picaturi/sprayuri, antiinflamatoare, antialgice, mucolitice, antialergice. În cazul unei suprainfecții bacteriene, pacientului i se va prescrie și un tratament antibiotic.

 Tratamentul chirugical vizează:

1. eliminarea cauzei primare: adenoidectomii, cure endoscopice rinosinusale, chirurgia septului nazal și a tumorilor rinosinusale și rinofaringiene.

2. evacuarea lichidului de la nivelul urechii medii si menținerea unei ventilații adecvate a acesteia: miringotomie ( incizie la nivelul membranei timpanice in vederea aspirării lichidului), uneori  însoțită de montare de tub transaerator la acest nivel prin care lichidul acumulat în urechea medie este evacuat spre exterior și se menține o ventilație corespunzatoare a urechii medii.

Gripa este o boală acută a căilor respiratorii cauzată de infecția cu virusul gripal. Gripa este foarte contagioasă și apare de obicei în episoade epidemice, în țara noastră în general în intervalul noiembrie-martie.

Gripa este deseori confundată cu alte viroze respiratorii – numite în limbaj popular « răceala » sau « guturai » și este important să le diferențiem deoarece gripa poate duce la o îmbolnăvire severa și la complicații, în special în cazul copiilor, vârstnicilor și persoanelor cu boli cronice.

Simptomele apar brusc, cu frisoane, febră înalta, stare generală proastă, dureri de cap și la nivelul globilor oculari dureri musculare, obstrucție nazală, tuse uscată și uneori simptome digestive (greață, vărsături). Spre deosebire de gripă, în cazul unei viroze obișnuite simptomele generale sunt mai puțin zgomotoase, iar cele respiratorii sunt blânde, cu strănut, secreții nazale, tuse slab productivă și evoluție rapidă spre vindecare.

Gripa se transmite pe cale respiratorie, prin picăturile de salivă eliminate prin strănut sau tuse de către persoanele infectate (transmiterea putând avea loc direct – prin aer, sau indirect – prin atingerea obiectelor contaminate). În consecință, măsurile de prevenție în perioada de epidemie constau în evitarea contactului cu persoanele bolnave, a aglomerațiilor, aplicarea normelor generale de igiena (spălarea mâinilor, utilizarea batistelor de unică folosință, etc.). Vaccinarea antigripală este o măsură foarte eficientă de prevenție; Organizația Mondială a Sănătății (OMS) recomandă vaccinarea antigripală persoanelor care au risc de a face forme severe și complicații, precum și celor care sunt expuse prin natura profesiei. Tot OMS stabilește la începutul fiecărui sezon compoziția vaccinului antigripal, deoarece virusul gripal se prezintă sub forme (tulpini) diferite de la an la an.

Vaccinarea se face de obicei în lunile octombrie – decembrie; de notat că este contraindicat la persoanele alergice la proteinele din ou.

Tratamentul este simptomatic – cu antitermice (atenție ! nu se administrează aspirina / acidul acetilsalicilic deoarece poate determina o complicație severa – sindromul Reye), decongestionante nazale, antitusive. Se recomandă de asemenea repaosul, consumul de lichide călduțe și de vitamina C. Formele severe de boală și cele care apar la persoanele cu risc necesită spitalizare.

Vegetatiile adenoide, denumite popular “polipi”, reprezinta tesutul limfatic dezvoltat in mod normal la nivelul rinofaringelui (in spatele nasului), la orice copil, de obicei dupa varsta de 6 luni, si care involueaza natural dupa varsta de 12 ani (cu toate ca nu sunt rare cazurile cand sunt descoperite si la adulti in urma unei consultatii ORL de rutina).

Acest tesut limfatic face parte din asa numitul inel limfatic al lui Waldayer, care include printre altele si amigdalele palatine.

Rolul acestor “polipi” este unul cat se poate de important, acestia reprezentand prima bariera imunologica a unui copil mic in fata unor factori externi, impotriva carora, prin structura histologica, isi exprima functia de baza, si anume de a elabora anticorpi. Practic, acestia, prin pozitia lor in spatele foselor nazale, reprezinta prima bariera de aparare impotriva factorilor infectiosi ce patrund in organism pe cale respiratorie.

O prima concluzie ar fi ca “polipii” exista in mod normal la orice copil cu varsta de peste 6 luni, si natural ei au un rol benefic, ca prim mecanism de aparare impotriva microbilor inhalati. ( ca si analogie- putem discuta de rolul amigdalelor aflate in orofaringe impotriva celor inghititi), de aceea insistam ca parintii sa stie ca orice copil are “polipi” care au un rol bine definit in raspunsul imun al unui copil sanatos.

Cel mai adesea vegetatiile adenoide isi fac simtita prezenta prin multitudinea de complicatii ce apar ca urmare a existentei lor. Astfel, putem discuta de complicatiile obstructive (obstructie nazala cronica cu respiratie orala sau otita seroasa) si complicatiile infectioase (rinoadenoidite acute, rinosinzite acute, amigdalite acute, otite medii acute, laringite acute, traheobronsite acute, bronsiolite si chiar pneumonie, uneori chiar enterocolite acute, prin deglutitia secretiilor mucopurulente de la nivelul rinofaringelui).

Astfel, daca copilul respira aproape permanent si in special in timpul somnului pe gura, tine gura deschisa, pare ca nu aude bine ( ex: vrea televizorul mai tare), prezinta repetate episoade de otita medie sau infectii recurente de tract respirator superior, sforaie, nu se odihneste suficient, are un randament scolar si fizic scazut, acesta trebuie consultat de un medic specialist ORL, pentru a stabili daca problemele sunt in legatura cu pachetul de vegetatii adenoide.

Cand ne adresam medicului pentru evaluarea vegetatiilor

• Atunci cand copilul respira predominant cu gura deschisa si in special in timpul noptii;
• Daca copilul sforaie, daca somnul nu pare eficient si copilul nu se odihneste suficient;
• Copilul prezinta permanent secretii mucopurulente la nivelul foselor nazale, sau “isi trage nasul” foarte des;
• Otitele medii repetate sau otita seroasa cronica (ce persista mai mult de 3luni);
• Daca familia sesizeaza faptul ca copilul nu aude foarte bine ( ex: da televizorul mai tare sau raspunde foarte greu la persoanele care i se adreseaza);
• Repetate episoade de amigdalita acuta, laringita sau bronsiolita;
• Randament scolar scazut asociat unuia din semnele de mai sus.

Cum abordam copilul cu vegetatii adenoide care pun probleme?

In primul rand, copilul trebuie consultat de catre medicul specialist ORL, care stabileste daca simptomele sunt cauzate de pachetul de vegetatii, dimensiunea acestuia, cu gradul de obstructie produs si strategia terapeutica ulterioara.

Este necesara o consultatie ORL simpla, eventual completata de investigatii paraclinice speciale (endoscopie, timpanometrie, audiometrie, otomicroscopie).

In functie de rezultatele consultatiei se poate institui tratamentul medical sau se poate indica interventia chirurgicala.

O componenta importanta a tratamentului medical o reprezinta cel local, parintii trebuie sa stie ca este foarte importanta toaleta nasului si aspirarea secretiilor de la acest nivel, cat si “desfundarea” nasului, in special inainte de somn.

Interventia chirurgicala se impune uneori atunci cand, in ciuda tratamentului medical, simptomele persista sau complicatiile apar foarte frecvent. Aceasta se efectueaza sub anestezie generala si uneori sub control endoscopic pentru siguranta unei ablatii cat mai corecte.

O alta concluzie ar fi ca nu orice copil cu vegetatii adenoide trebuie operat!!!

O problema importanta si de discutat este recidiva vegetatiilor adenoide. Sunt cazuri cand, copiii operati reiau simptomatologia anterioara interventiei dupa o parioada de timp sau chiar imediat, prima concluzie a parintilor fiind ca acel copil nu a fost operat corect. Acestia trebuie sa stie ca exista mai multi factori care influenteaza posibilitatea recidivei, cum ar fi varsta la care se efectueaza interventia (efectuata sub varsta de 3 ani, exista o rata de recidiva mai mare), statusul imun si alergic al copilului, si nu inseamna intotdeauna ca acel copil “ nu a fost operat bine”.

Medicii din cadrul clinicii Audifon au o experienta vasta in chirurgia vegetatiilor adenoide, efectuand interventia chirurgicala ori de cate ori aceasta este necesara, atat prin abordul obisnuit, cat si cu controlul endoscopic, care asigura o acuratete mai mare a interventiei.

Pneumonia este o infectie acuta a plamanilor, localizata la nivelul alveolelor pulmonare. Ea poate fi cauzata de numeroase microorganisme – cel mai frecvent virusuri si bacterii, mai rar fungi sau paraziti. Netratate, formele severe de pneumonie duc la complicatii foarte grave, uneori pana la deces.
Simptomele caracteristice sunt febra, frisoanele, tusea (initial seaca si apoi productiva) si durerile toracice cu caracter de “junghi”. Intensitatea si prezenta simptomelor variaza in functie de agentul infectios, de varsta pacientului si de eventualele boli asociate. Sugarii si copii mici au si simptome nespecifice (agitatie sau apatie, lipsa poftei de mancare, greutate in respiratie, diaree, etc…), motiv pentru care diagnosticul este dificil de pus.
Istoricul bolii (anamneza) si examenul clinic pulmonar orienteaza catre diagnostic, care este confirmat cel mai adesea printr-un examen radiologic al toracelui (radiografia toracica). In anumite cazuri se apeleaza si la investigatii suplimentare: analize de sange, examen microbiologic al sputei, etc.
Tratamentul este adaptat in functie de microorganismul care a produs infectia. Trebuie subliniat faptul ca pneumoniile determinate de virusuri nu raspund la tratamentul cu antibiotice, administrarea acestora nefiind numai inutila, ci si potential nociva datorita riscului de efecte adverse si de inducere a rezistentei microbiene. Pneumoniile bacteriene beneficiaza de tratament antibiotic, administrat pe o durata de 7-10 zile. Evolutia bolii nu este influentata de medicamentele simptomatice, recomandate uneori pentru confortul pacientului: antitermice, expectorante, vitamine; este importanta insa hidratarea organismului si evitarea efortului fizic. In cele mai multe cazuri tratamentul se efectueaza ambulator, spitalizarea fiind indicata in formele severe sau la persoanele care au alti factori de risc.
Prevenirea imbolnavirii se face prin respectarea regulilor generale de igiena, evitarea contactului cu persoanele bolnave, renuntarea la fumat si reducerea poluarii aerului. Anumite tipuri de pneumonie pot fi prevenite prin vaccinare, cele mai utilizate fiind vaccinul antigripal, antipneumococic si anti – Haemophilus influenzae.

Otorinolaringologia (ORL) este acea disciplina medico-chirurgicala care se ocupa de diagnosticul, tratamentul si profilaxia (prevenirea) maladiilor nasului, sinusurilor, gatului si urechii.

Specialitatea se adreseaza atat adultilor cat si copiilor de toate varstele si cuprinde mai multe ramuri care delimiteaza domeniul acesteia.

Ramurile specialitatii sunt:  rinologia– care se ocupa de bolile nasului si sinusurilor, cat si a rinofaringelui ( zona a faringelui situata “in spatele nasului”), faringologia– care se ocupa de afectiunile orofaringelui ( zona situata in spatele limbii ce include si amigdalele palatine) si ale hipofaringelui ( regiunea situata sub orofaringe, de la nivelul bazei de limba si pana la gura esofagului- regiune foarte importanta in actul deglutitiei-“inghititul”); laringologia– se ocupa de bolile laringelui, organ cu o deosebita importanta in fonatie (vorbit, cantat) si respiratie; Otologia– ramura a ORL ce se ocupa de afectiunile urechii si a structurilor aferente (ureche externa, ureche medie, ureche interna, inclusiv afectiunile sistemului vestibular- responsabil cu echilibrul- generatoare de vertij- “ameteli”).

De asemenea, diagnosticul si tratamentul bolilor regiunii cervicofaciale (regiunea externa a capului si gatului) intra in apanajul ORL-ului.

Pacientii trebuie sa inteleaga faptul ca toate aceste ramuri ale specialitatii si diferitele boli interesate cat si consecintele acestora, sunt de cele mai multe ori interconectate, facand astfel abordarea individuala, pe un singur organ, de cele mai multe imposibila, cu alte cuvinte in ceea ce priveste ORL-ul, o afectiune intr-o anumita zona poate avea urmari si sa determine afectiuni in alte regiuni.

Afectiunile ORL apar la toate varstele de la nou nascut pana la varstnic, evident, unele din ele fiind specific unor categorii de varsta ( Ex:  infectiile acute ale cailor respiratorii si otita seroasa fiind specifice copiilor; deviatia de sept si rinita cronica- la adultii tineri si de varsta medie; hipoacuzia neurosenzoriala sau rinofaringita atrofica esta intalnita cel mai frecvent la varstnic).

Consultatia ORL incepe de obicei cu anamneza ( o scurta discutie cu pacientul, sau, in cazul copiilor mici, cu parintii sau apartinatorul legal, care culege informatii despre motivele prezentarii la medic), continua cu examinarea ORL care cuprinde  in primul rand inspectia regiunii capului si gatului si apoi examinarea propriu-zisa a organelor din sfera specialitatii ( nas, gat, urechi). Ulterior, examinarea poate fi completata de asa-anumitele investigatii paraclinice- audiograma, timpanograma, endoscopie, radiografii, examen computer-tomografic….etc, care completeaza examenul clinic ORL in vederea unui diagnostic cat mai corect.

De cele mai multe ori prezentarea la medicul specialist ORL, pentru consultatie, nu necesita o pregatire speciala a pacientului in prealabil.

Sunt cazuri care necesita recoltarea analizelor de sange in vederea stabilirii unui diagnostic, moment in care pacientul va fi instruit sa indeplineasca niste conditii minime, cum ar fi sa nu manance sau sa nu bea nimic in dimineata respectiva, sau chiar sa nu se fi spalat pe dinti in acea dimineata (in cazul recoltarii exudatului faringian).

In prezent, chiar daca examinarea clasica, clinica, simpla isi pastreaza importanta deosebita, un rol deosebit o au investigatiile paraclinice modern, fara de care de cele mai multe ori diagnosticul unor afectiuni devine dificil si care au cunoscut o evolutie exponentiala in ultimii ani.